ca imperativele continuă, rezistă, rabdă, insistă, roagă-te
de o vreme livrez comenzi oamenilor care comandă și mie în general nu mi se comandă
dar am ajuns undeva la un compromis, eul meu de la persoana a doua
cel care trăiește la imperativ, cel care moare la imperativ, cel care iubește
cel care tinde să rateze toate nuanțele imperativului categoric

pentru că eu te aleg, senin și fără echivoc, în timp ce imperativul alege, forțează
sunt eu atunci cînd vreau, cînd doresc, cînd iubesc și nimic nu e imperativ în asta
e liniștea olarului care înfăptuiește golul din lut
ca golul din suflet, e sărăcirea cu duhul, înstrăchinarea
cînd ne golim sufletul așteptînd iubirea, îndumnezeirea

imperativul meu negativ e aproape impersonal, parcă nu mai ține de mine
nici prin reflexivitate, nu minți, nu trăda, nu înșela,
pare că vorbesc de altcineva atîta vreme cît îți simt buzele un tiv
pe marginea ființei mele să nu mă destram, cît limba ta clocotește
și îmi evaporă orice angoasă

vorbim despre noi la plural, dar cum ființa noastră să aibă plural
atîta vreme cît e unică, irepetabilă, de o singularitate aproape abstractă
dacă n-ar exista întocmai ca un act artistic, pluralul lui eu ești tu
și iată cum vorbesc din nou despre mine la persoana a doua
și cine nu știe vorbi despre iubire mai bine să tacă.